28 iulie 2007
Am un sport ciudat în România: jocul de imobiliare. Am noroc – sigur – dar nu știu dacă am moștenit un talent adevărat sau acționez din orgoliu. Mama mea era o agentă imobiliară de mare succes.
Anul trecut, când am cumpărat apartamentul din Brezoianu (lângă Cișmigiu), mi-a fost frică. Privind în urmă, nu știu de ce. Poate mi-era frică de necunoscut. Nu aveam niciun punct de reper să-mi zică dacă trebuie să investesc sau nu în România și, da, câți bani să dau. Nu e 100% corect: anul trecut am simțit că economia creștea și acum am înțeles că ar fi trebuit să dublez suma de investiție. Restrospectiv, totul e clar. Ce o să zic anul viitor? O să vedem. Cu apartamentul din Dorobanți m-am “întins” foarte mult. Anul trecut eram prea timidă. Vara asta poate că sunt prea îndrăzneață.
Se zice că la bursă e vorba de numai două emoții: frica și lăcomia. Recunosc frica. Nu știu dacă sunt lacomă. Cred că sunt mai curând orgolioasă: vreau un apartament bun și vreau să fac o afacere deșteaptă. Dacă devin bogată, e mai puțin important. Recent am avut câteva experiențe care mi-au arătat că sunt destul de superficială. Decizia un pic pripită să-mi cumpăr un apartament așa de scump e un exemplu. Pentru că nu pot să văd viitorul, nu știu încă dacă sunt: i) deșteaptă, ii) orgolioasă, iii) talentată, iv) superficială, sau sunt toate patru.
—