3-4-5 august 2007
(exersez imperfectul)
M-am născut într-un sat de la periferia lui Chicago, exact în inima Vestului Mijlociu american. Se cheamă Glenview. În anii ’50 vremea era stabilă. Aveam patru anotimpuri fixe: o vară caldă și umedă plină de țânțari; o toamnă foarte frumoasă cu aerul rece și cerul albastru-azuriu și cu frunzele de toate culorile pe jos (asta e o vreme pentru fotbalul american); o iarnă aspră cu zăpadă tot timpul și cu curenți de aer arctic din Canada; și o primaveră nenorocită dominată de moină (slush = ceea ce rămâne înaintea dispariției totale a zăpezii).1 Vremea era foarte rea pentru străzi. Există o glumă locală: Chicago are numai două anotimpuri: iarna și repararea străzilor. (California are patru anotimpuri: seceta, focul, cutremurul și avalanșa de noroi.) În orice caz, iernile erau lungi, dar eram obișnuită. Nu știam un alt mod de viață. În același timp, când eram mică nu am înțeles cum indienii puteau să reziste la iernile atât de grele numai în corturile lor. Aveau blăni, desigur, dar nu îmi părea suficient. Cred că numele Chicago înseamnă mlaștină în Algonquin, o limbă indiană.
În ceea ce privește satele din jurul lui Chicago, trebuie să precizez două lucruri: i) satele din partea de nord sunt cele mai bune și ii) cu cât locuiești mai aproape de malul lacului, cu atât ești mai bogat. Tot prestigiul depinde de distanța dintre casa ta sau dintre satul tău și lacul Michigan. Glenview – săracul sat! – e la 10-12 km față de lac, adică are un prestigiu slab. Dar, slavă Domnului, are un prestigiu mai mare decât, de pildă, Deerfield care e și mai în vest!
—
—
1Prima zăpadă din iarnă e o minune. Moina de februarie și martie e urâtă și murdară.